Iar mi-am pierdut ochelarii

Lumea e roz vazuta prin ochelarii de soare. Lumea e albastra vazuta prin ochelarii de soare. Lumea e gri vazuta prin ochelarii de... Exista momente cand acestia dispar. Ne impiedicam de o bordura si atunci ochelarii ne cad de pe nas, vine un prieten si ii da deoparte, ne lovim de usa sau perete si atunci trebuie sa ii dam jos.

Deschidem ochii si vedem realitatea. E dureroasa, pentru ca nenorocitii de ochelari roz au indulcit-o prea tare si acum ne inteapa. E mai calda, pentru ca amaratii de ochelari gri au sters-o. Ne-au infatisat-o in alb si negru si nimic intre.

Scapam de ochelari si vedem cum e cu adevarat realitatea. Dar, fara sa ne dam seama ei se intorc. Ii punem de buna voie pe nas fara ca macar sa constientizam asta. Si o facem de fiecare data in mod inevitabil. Cateodata ii alegem pe cei gri, altadata pe cei albastri, dar de cele mai multe ori pe cei roz. Cine i-a inventat? De ce nu putem sa traim fara ei?

Vreau sa gasesc acel ceasornicar pe care il gasesti tot timpul cu ochelarii mici, rotunzi pe nas (de vedere, nu de soare) si mesterind la un ceas vechi cu acele aurii. Vreau sa cumpar de la el acel ceas fermecat, vechi si prafuit, uitat pe raftul de sus din debaraua din spate. Il vreau cu orice pret. Stiu ca doar el ma va trezi atunci cand ajung iar cu ochelarii pe nas. Il cunoasteti? Daca da, anuntati-ma si pe mine. Multumesc!

Si totusi, ochelarii vostri ce culoare au?