Duminica dimineata

Ma trezesc dimineata pe la 7 si ceva pentru ca simt deodata ca ma doare abdomenul foarte tare in partea stanga. Durerea incepe sa devina insuportabila. Ma zvarcolesc putin si imi dau seama ca nu trece asa cum speram. Ma dau jos din pat. Ma imbrac cu greu, ma incalt si incerc sa fac cat mai putine miscari pentru ca ma sfasie.

Ma duc la spital, la urgente, insotit de ai mei, disperati ca nu stiu ce se intampla cu mine. Stiu ca acolo trebuie sa fie cineva care sa ma faca bine. De-aia se numesc urgente, nu? Pe hol, nimeni. Ma intind pe o banca de asteptare pentru ca nu mai pot de durere. Dupa vreo doua minute, apare un nene care imi spune sa ma pun intr-un carucior si imi arata directia. Ma pun in carucior, maica-mea ma impinge pana in sala respectiva.

Vreo doi medici/ asistente trec pe langa mine fara sa ma bage in seama vazand, insa, ca eu ma incordam si respiram puternic. Maica-mea se invarte disperata pe acolo, cineva ii intinde un formular sa il completeze fata-verso. Il completeaza. Acum stau frumos si astept aproape urland de durere, in timp ce personalul medical se perinda prin fata mea aruncand cate o privire nepasatoare.

Eu am o intrebare. Simpla. Ce inseamna 'urgenta'? Mai am o intrebare la fel de simpla. Sensul de 'urgent' poate avea mai multe intelesuri?

Dar sa revenim. Eu nu mai rezist, simt ca ma sfasie. Maica-mea disperata deschide usa camerei unde trebuia sa intru si explica situatia, la care raspunsul doctoritei a fost: "Moare?". Ok. Deci reprezinti o urgenta numai in momentul cand mai ai 5 minute de trait. Poti sa te zbati pe hol, sa te abtii cu greu sa nu urli, sa te simti de parca ai un cutit in tine. Atata timp cat inca mai respiri, poti astepta. Mai stau vreo 5 minute pe hol si imi vine randul.

Intru in salon in caruciorul respectiv, impins de o asistenta. "Ai un defect la picior?" intreaba in sictir doctorita. Ii raspund ca nu, dar ma doare foarte tare si ca ma simt mult mai rau daca incerc sa merg singur. Pare ca nu intelege raspunsul meu si ma intreaba de ce nu merg singur, daca tot sunt in stare sa merg. Ii explic ca nenea de la intrare a zis sa luam caruciorul, dar nici de data asta nu e satisfacuta de raspuns.

Mi se spune sa ma asez pe pat. Mi se pun niste chestii la maini si pe abdomen. Dar ceva nu merge bine. Abia dupa aia isi amintesc ca e stricat aparatul. Treci pe celalalt pat. Nici aici nu merge bine. Sunt trimis intr-o camera alaturata unde mi se face o injectie. Totul se rezolva cu o injectie la noi. Intre timp imi mai revin.

Sunt trimis sa mi se faca o ecografie. Dupa ce ma invart 10 minute in spitalul vietii, gasesc in sfarsit camera respectiva. Nu indicatoare, nu semne, nimic. Ajung acolo si asistenta ma pune sa astept pana vine doctorul. Stau inca vreo 10 minute pana apare si el. Somnoros, cu geaca pe el, fara halat. O fi venit de acasa. Imi face o ecograf rapid fara sa gaseasca nimic si spune scurt: "O fi fost o pietricica la rinichi". Poftim? Asta e tot? Nicio alta explicatie, nimic. Imi completeaza ceva pe foile cu care am venit si ma trimite inapoi. In final, sunt trimis acasa cu o reteta si o copie dupa foaia cu rezultatul.

Ok. Nu cunosc sistemul medical si nici nu am pretins asta. Dar, sunt curios, asa trebuie tratati pacientii? As vrea sa imi explice cineva pentru ca ma frustreaza. Unii oameni s-au facut medici doar ca sa aiba salarii mari? Nu se presupune ca iti pasa de pacientii tai si ii tratezi in mod echitabil? Sau diferenta o face grosimea plicului oferit ca 'atentie'? Daca ati citit pana aici, va felicit si va multumesc. Daca aveti si o explicatie rezonabila, scrieti-o in comentariu. Si inca ceva, stiam cat de cat ca viata nu e roz in spitalele de stat, dar parca o vezi mai bine cu o durere insuportabila.

Last observation: de obicei nu scriu despre mine, dar am simtit nevoia sa va arat ce experienta 'minunata' am avut.