joi, 29 decembrie 2011

Hai noroc!


Iata ca au venit sarbatorile de iarna. A venit Craciunul. A trecut. Vine revelionul. Va trece si el. Oamenii sunt mai buni in perioada asta. Se viziteaza mai des intre ei, mananca o felie de cozonac impreuna, beau o tuica si se iarta unii pe altii.

Ce inseamna Craciunul la romani? Din punctul meu de vedere, romanul de rand, cu 800 lei salariu, 2-3 copii de crescut acasa si rate la masina de spalat, televizor si calculator, are o traditie pe care o respecta in fiecare an cand se apropie sarbatorile de iarna. El, Vasile (sa spunem), are anumiti pasi pe care ii respecta in fiecare an.

Sa incepem cu pasul 1.

Pasul 1
Se apropie Craciunul. Suntem prin luna Noiembrie. Vasile incepe sa isi faca griji. Stie ca in curand, prea curand dupa parerea lui, va veni Craciunul si nu are ce pune pe masa (romanii iubesc expresia 'a pune pe masa', mai ales in perioada asta). Ce face Vasile? Incepe sa se gandeasca ce trebuie sa cumpere. Stie ca trebuie sa taie porcul, dar mai intai trebuie sa il cumpere. Pe langa porc mai are nevoie de vin, brad si medicamente pentru ficat. Anul trecut a uitat sa cumpere colebil si ficatul i-a cedat, dar anul acesta se pregateste din timp. Nu o sa mai aiba probleme.

Urmeaza pasul 2.

Pasul 2
Vasile si-a facut calculele. Stie cam cati bani i-ar trebui. Acu'i acu. De unde face el rost de bani? Credit la banca nu mai poate sa isi faca. A facut unul anul trecut si mai are si acum de platit la el. Imprumutul de la rude nu e nici el o optiune. Nu pentru ca rudele nu i-ar da, ca pana la urma Vasile e om de cuvant, dar nu au nici ele. Totusi, ce ar trebui facut? Sta Vasile si se gandeste si isi aminteste ca nevasta-sa avea niste bijuterii de cand era ea tanara. Se duce Vasile frumos in dormitor si cauta in dulapul de sus, pe primul raft, langa cestile de portelan, unde stia ca isi tine nevasta-sa comorile. Le ia frumos si se duce cu ele direct la amanet. Pe drum, se gandeste Vasile: 'Oare cestile de portelan nu or valora si ele ceva? Eh, mai bine le las pentru la anul'.

Urmeaza pasul 3

Pasul 3
A reusit Vasile si anul asta. A facut rost de bani si se pregateste sa faca cumparaturile. Bijuteriile nu au valorat cam cat isi imagina Vasile, asa ca anul acesta trebuie sa se multumeasca doar cu un cotlet de porc de la macelarie si un brad putin mai mare decat noptiera nevesti-sii. Dar cel putin si-a atins scopul. Cat despre vin, Vasile nu face niciodata compromisuri cand vine vorba de elementul cel mai important al mesei de Craciun. 'Nimic nu poate inlocui un vin bun', crede el. Iar pastilele pentru ficat isi au locul lor pe frigider in bucatarie. Sa fie la vedere in caz de urgenta.

Si ultimul pas.

Pasul 4
A venit Craciunul. Vasile e fericit. A reusit sa se descurce si anul acesta. La anul va si fi mai greu, dar se descurca el cumva, cum a facut si pana acum. Deocamdata viata e frumoasa. Copiii se rotesc in jurul bradului minune, nevasta se chinuie cu cotletul de porc in bucatarie, iar Vasile cinsteste un pahar de vin cu vecinul Costica. 'Hai noroc!'

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Back in The MOOod!


E ora 3:06. Am ajuns in camera de vreo 10 minute. Urechile inca imi sunt infundate iar in cap inca imi rasuna muzica. Sunt ragusit si ma gandesc cu teama la momentul cand ma voi trezi mai tarziu si o sa realizez ca nu mai am voce. Dar nimic din toate astea nu conteaza.

Totul a inceput pe la 21:40 cand m-am urcat in autobuz si am plecat spre Zona. Pe drum mi-am dat seama cu regret ca am la mine numai 20 lei (intrarea + o bere). Uitasem sa mai iau niste bani ca sa pot sa cumpar si albumul, album pe care nu l-am gasit pe net. Am ajuns acolo pe la 22:20. Concertul era programat pe la 22:30, dar a inceput pe la 22:45. In deschidere a cantat Fingerprint, o trupa destul de buna. Solistul o dadea cand pe romana, cand pe engleza, dar in rest au cantat destul de bine. Au stat pe scena in jur de o ora.


In jurul orei 00:00, au urcat pe scena si au inceput sa imprastie valuri de sunet si de energie. Ne-au legat pe toti cu dinamita la picioare si ne-au facut sa sarim in stanga si in dreapta. Nu am mai fost de foarte mult timp la un asemenea concert. Atmosfera a fost pur si simplu fenomenala. Dar nu pot sa exprim tot ce am simtit in acele aprox. 2 ore.


Spre final m-am dus langa scena si am profitat cat am putut de ultimele melodii, dupa care i-am cerut pana chitaristului. A aruncat-o undeva pe jos si am cautat-o cu telefonul. Am gasit-o, am bagat-o in buzunar si m-am dus si la basist. Dupa inca o melodie mi-a dat si el o pana, era la fel cu cea a chitaristului asa ca am cedat-o cuiva.

La iesire, il vad pe solist si ma duc sa ii cer un autograf. In timp ce il scria, imi exprim regretul ca mi-am uitat banii acasa si nu pot sa cumpar albumul ca sa imi dea autograful pe el. Dupa ce mai da autograf unei persoane, se duce la masa, ia doua albume si ni le da noua. Nu imi venea sa cred. Nici acum nu imi vine.


Am plecat fericit si euforic, cu speranta ca o sa ii revad cat de curand. A fost unul din cele mai tari concerte. A meritat fiecare pas prin frig, fiecare picior calcat si cotul in coaste, fiecare secunda de asteptare. Va multumesc, baieti! Mi-ati facut weekend-ul infinit mai bun!

marți, 6 septembrie 2011

Oameni. Libertate. Viata

Oamenii se impart in doua categorii: oameni simpli si oameni care impart pe ceilalti oameni in doua categorii.

Oamenii se pot clasifica in multe feluri: inteligenti sau prosti, idealisti si realisti, mari sau mici, urati sau mai putin urati, barbati si femei, interesanti sau plictisitori, lideri sau supusi, oameni care stiu si care nu stiu sa mearga pe tocuri (in general femei), cu bani sau fara, blonzi sau bruneti, cu pisici sau fara.

Toti suntem oameni. Eu om. Tu om. Noi doi oameni. Intr-o oarecare masura. Dar unii isi pastreaza doar o doza limitata de material specific uman. Unii nu sunt oameni pana la capat. Ambiguu. Si pana la urma, de ce nu? Exista mult prea putine lucruri stabilite si acceptate in mod general.

Sunt liber sa cred orice imi trece prin mintea mea bolnava (sau nu) indiferent de cat de ciudat pare pentru unii. Atata timp cat nu poate fi demonstrat ceea ce eu gandesc si exprim, imi sunt dator mie insumi sa ma bucur de acest privilegiu.

Ce e viata? Un cuvant, o notiune, un element. Viata= 1 saptamana/ 42 ani/ o zi. Tampit lucru! Devine masurabila tocmai cand se termina sau e pe cale sa se termine. Cand isi pierde relevanta. Cand dispare esenta. Abia atunci isi defineste valoarea.

sâmbătă, 20 august 2011

Reguli universale

M-am gandit sa postez o serie de reguli general valabile. Vreo doua nu sunt ale mele, insa merita transmise mai departe. Sper sa va placa.

Cine se scoala de dimineata, casca toata ziua.
Fie painea cat de rea, tot mai bun e cozonacul.
Ce tie nu iti place, da la altul.
Cand pisica nu e acasa, e la motanul vecinului.
Graba strica papucii.
Buturuga mica coboara greu la vale.
Unde nu e cap, nu sunt nici urechi.
Ochii care nu se vad, pandesc.
Cand doi se cearta, al treilea face pariurile.
La pomul laudat sa nu te duci insotit.
Omul cat traieste, mananca.
Nu-ti baga nasul ca-i oala fierbinte.
Cu o floare nu se face un buchet.
Orice nas isi are finul.
Cine rade la urma, se prinde mai greu.
Prost sa fii, dar nu de tot.
Cine-mparte are prea mult.
Gaina batrana face oua putine.
Pisica blanda miauna frumos.
Lupu-si schimba parul ca sa fie cool.
Cine sapa groapa altuia se numeste gropar.
Un sut in fund, o durere nasoala.
Cine fura azi un ac, maine-si coase pantalonii.
Hotul neprins are mana buna.
Ulciorul nu merge singur la apa.

miercuri, 3 august 2011

1+1


Blogul meu a facut 2 ani pe 21 iulie, data primei postari. Nu stiam daca sa scriu despre asta din moment ce au trecut 13 zile de atunci, dar m-am gandit ca macar atat ii datorez.

Nu stiu ce as putea sa spun interesant despre activitatea mea ca si blogger. Imi vine sa rad cand ii aud pe unii ca ma numesc blogger. Acest statut trebuie castigat dupa umila mea parere. Avem bloguri, dar nu suntem toti bloggeri. Eu nu consider ca am ajuns inca acolo.

In fine. Incep sa aberez si nu imi doresc asta.

Deci, 2 ani, 119 postari (cu tot cu asta), 37 de interesati, cativa prieteni, multe comentarii, cateva lepse, putina inspiratie pe ici pe colo, multe tampenii in X% din postari (cerinta: aflati valoarea lui X), enigme intelese numai de autor si tot ce deriva din toate acestea.

In ultima vreme, nu am mai avut deloc idei. Sursele mele sunt epuizate. Prezenta mea pe blog scade din ce in ce mai mult. Dati-mi sugestii, idei, sfaturi. Macar sa aiba mintea mea ce roade.

In final vreau sa va recomand un film si un blog. Filmul se numeste Adjustment Bureau si e foarte foarte interesant. Cel putin punctul de vedere din care e prezentata actiunea e genial. Vreau o parere de la cei care l-au vazut deja. Blogul pe care vreau sa vi-l recomand e al unei prietene foarte bune, care scrie niste poezii incredibile. Ii gasiti blogul aici. Aruncati o privire. Merita.

See you next time! Sper sa am ceva bun de zis. Bere si sucuri virtuale pentru toata lumea din partea mea!

vineri, 8 iulie 2011

M.I.A.

In ultimele zile am fost absent pe facebook, blog sau messenger. Unul din motive ar fi faptul ca m-am intors in Iasi si nu prea am avut acces la net. Al doilea ar fi problema de sanatate despre care am scris si mai jos.

Luni m-am intors in Iasi si dupa vreo doua zile am inceput sa am iar dureri si am fost iar la urgente. Diferenta e aici am fost tratat cum trebuie. Nu vreau sa povestesc prin ce am trecut in ultimele zile. O sa spun doar ca nu doresc nimanui sa aiba crizele de durere pe care le-am avut eu. E atat de frustrant sa vezi ca nu poti sa faci nimic decat sa astepti si sa induri, pentru ca stii ca ai luat deja prea multe pastile, iar cei din jurul tau ar vrea sa te ajute dar nu au cum.

Acum ma simt ceva mai bine, dar durerea nu a trecut de tot. E ciudat cum, cand ai impresia ca te simti mai bine ca niciodata, te loveste si iti fura toata pofta de viata si tot entuziasmul. E ciudat cum timpul tau incepe sa se masoare in orele pe care le mai ai pana trebuie sa inghiti inca o serie de pastile. Si e ciudat ca mereu cand te imbolnavesti esti mai ocupat ca niciodata. As vrea sa imi pot stabili o pauza in fiecare an, cand nu am nimic de facut si sa ma imbolnavesc atunci.

Aveti grija de voi si luati-va pastilele la timp. Dar cel mai bine e sa nu fiti nevoiti sa le luati deloc.

duminică, 3 iulie 2011

Duminica dimineata

Ma trezesc dimineata pe la 7 si ceva pentru ca simt deodata ca ma doare abdomenul foarte tare in partea stanga. Durerea incepe sa devina insuportabila. Ma zvarcolesc putin si imi dau seama ca nu trece asa cum speram. Ma dau jos din pat. Ma imbrac cu greu, ma incalt si incerc sa fac cat mai putine miscari pentru ca ma sfasie.

Ma duc la spital, la urgente, insotit de ai mei, disperati ca nu stiu ce se intampla cu mine. Stiu ca acolo trebuie sa fie cineva care sa ma faca bine. De-aia se numesc urgente, nu? Pe hol, nimeni. Ma intind pe o banca de asteptare pentru ca nu mai pot de durere. Dupa vreo doua minute, apare un nene care imi spune sa ma pun intr-un carucior si imi arata directia. Ma pun in carucior, maica-mea ma impinge pana in sala respectiva.

Vreo doi medici/ asistente trec pe langa mine fara sa ma bage in seama vazand, insa, ca eu ma incordam si respiram puternic. Maica-mea se invarte disperata pe acolo, cineva ii intinde un formular sa il completeze fata-verso. Il completeaza. Acum stau frumos si astept aproape urland de durere, in timp ce personalul medical se perinda prin fata mea aruncand cate o privire nepasatoare.

Eu am o intrebare. Simpla. Ce inseamna 'urgenta'? Mai am o intrebare la fel de simpla. Sensul de 'urgent' poate avea mai multe intelesuri?

Dar sa revenim. Eu nu mai rezist, simt ca ma sfasie. Maica-mea disperata deschide usa camerei unde trebuia sa intru si explica situatia, la care raspunsul doctoritei a fost: "Moare?". Ok. Deci reprezinti o urgenta numai in momentul cand mai ai 5 minute de trait. Poti sa te zbati pe hol, sa te abtii cu greu sa nu urli, sa te simti de parca ai un cutit in tine. Atata timp cat inca mai respiri, poti astepta. Mai stau vreo 5 minute pe hol si imi vine randul.

Intru in salon in caruciorul respectiv, impins de o asistenta. "Ai un defect la picior?" intreaba in sictir doctorita. Ii raspund ca nu, dar ma doare foarte tare si ca ma simt mult mai rau daca incerc sa merg singur. Pare ca nu intelege raspunsul meu si ma intreaba de ce nu merg singur, daca tot sunt in stare sa merg. Ii explic ca nenea de la intrare a zis sa luam caruciorul, dar nici de data asta nu e satisfacuta de raspuns.

Mi se spune sa ma asez pe pat. Mi se pun niste chestii la maini si pe abdomen. Dar ceva nu merge bine. Abia dupa aia isi amintesc ca e stricat aparatul. Treci pe celalalt pat. Nici aici nu merge bine. Sunt trimis intr-o camera alaturata unde mi se face o injectie. Totul se rezolva cu o injectie la noi. Intre timp imi mai revin.

Sunt trimis sa mi se faca o ecografie. Dupa ce ma invart 10 minute in spitalul vietii, gasesc in sfarsit camera respectiva. Nu indicatoare, nu semne, nimic. Ajung acolo si asistenta ma pune sa astept pana vine doctorul. Stau inca vreo 10 minute pana apare si el. Somnoros, cu geaca pe el, fara halat. O fi venit de acasa. Imi face o ecograf rapid fara sa gaseasca nimic si spune scurt: "O fi fost o pietricica la rinichi". Poftim? Asta e tot? Nicio alta explicatie, nimic. Imi completeaza ceva pe foile cu care am venit si ma trimite inapoi. In final, sunt trimis acasa cu o reteta si o copie dupa foaia cu rezultatul.

Ok. Nu cunosc sistemul medical si nici nu am pretins asta. Dar, sunt curios, asa trebuie tratati pacientii? As vrea sa imi explice cineva pentru ca ma frustreaza. Unii oameni s-au facut medici doar ca sa aiba salarii mari? Nu se presupune ca iti pasa de pacientii tai si ii tratezi in mod echitabil? Sau diferenta o face grosimea plicului oferit ca 'atentie'? Daca ati citit pana aici, va felicit si va multumesc. Daca aveti si o explicatie rezonabila, scrieti-o in comentariu. Si inca ceva, stiam cat de cat ca viata nu e roz in spitalele de stat, dar parca o vezi mai bine cu o durere insuportabila.

Last observation: de obicei nu scriu despre mine, dar am simtit nevoia sa va arat ce experienta 'minunata' am avut.

joi, 23 iunie 2011

Inamicul nevazut

Tacere. Liniste. Nicio miscare. Lumea se fereste. Nimeni nu indrazneste sa se apropie de locul misterios dupa apusul soarelui. Acolo isi face veacul o fiinta fara nume si fara caracteristici. Lumea nu stie cum sa il denumeasca pentru ca nimeni nu l-a vazut vreodata. Dar el exista. Exista cu siguranta. Aici nu incape indoiala. Altfel cum se explica disparitia firimiturilor de paine si a bucatelelor de cascaval scapate de Victor pe podea dupa ce isi mananca obisnuitul sendvis la pranz?

El, baiatul, a incercat de cateva ori sa il prinda. Statea pana tarziu cu lanterna in mana si cu patura pe el, sa nu cumva sa fie descoperit. Niciodata mama lui Victor nu a inteles de ce acesta avea nevoie mereu de baterii noi. Dar intrusul nu aparea niciodata cat timp Victor era treaz. Stia probabil exact momentul cand baiatul urma sa adoarma, caci niciodata nu reusea sa stea treaz pana dimineata si bateriile de la lanterna se consumau de tot.

A incercat tot felul de tactici. A cautat carti la biblioteca despre ceea ce ar putea fi. Si-a intrebat toti prietenii, 3 la numar cu tot cu nenea Mitica de la parter care lustruieste mereu manerul usii sambata dimineata ca sa fie curat cand ii vin nepotii in vizita. Se presupunea ca el stie de toate, dar nu a auzit niciodata de asa ceva. Victor nu s-a lasat batut. Ba chiar a lasat odata un sendvis intreg. Si ce credeti? A disparut! Nu va puteti imagina uimirea de pe chipul lui Victor cand s-a trezit dimineata si a vazut ca nu a mai ramas nimic din momeala lui. Nici macar niste firimituri. Ai crede ca un lucru care se poate ascunde in coltul camerei s-ar satura cu un sendvis si ar lasa in urma niste resturi, dar nu. Nimic.

Victor incepea sa se teama de acum ca 'fiara' ce a reusit sa manance un sendvis intreg ar putea sa il atace in timp ce doarme. Incepuse chiar sa aiba cosmaruri in care vedea o umbra imensa cum il urmareste. Ar fi vrut sa ii poata spune mamei despre ceea ce i se intampla, dar stia ca nu avea sa il creada dupa toate minciunile pe care i le spusese cu privire la disparitia a diverse bunatati din camara.

Daca tot nu avea cine sa il apere, Victor s-a gandit sa se apere singur. Asa ca si-a luat ca arma impotriva inamicului matura mamei cu care facea curatenie prin bucatarie. A doua zi dimineata s-a intamplat ceva extrem de ciudat. Firimiturile lasate cu o zi in urma erau tot acolo. Victor se simtea mai fericit ca niciodata. A reusit in sfarsit sa isi sperie inamicul de moarte. A castigat! Meritul acestei victorii era al maturei salvatoare. Asa ca, in fiecare noapte, Victor lua matura mamei si dormea cu ea sub pat si in fiecare dimineata firimiturile erau acolo.

Oare asta sa fi fost motivul pentru care inamicul nevazut nu si-a mai revendicat prada? O simpla matura? Victor nu a reusit niciodata sa afle de ce acea fiinta necunoscuta s-ar speria de o matura. Insa cu timpul, matura incepuse sa aiba doua functii: o folosea ca arma de aparare noaptea si dimineata strangea firimiturile cu ea.

Si totusi, oare cine era aceasta creatura care i-a dat cosmaruri lui Victor?

vineri, 17 iunie 2011

Filme si seriale


Sunt o persoana care se uita la multe filme si seriale. Si am observat unele 'reguli' care sunt valabile in cazul tuturor acestor filme sau seriale. De exemplu:

-personajele au mereu parul perfect. In orice moment al zilei, in orice situatie niciodata nu ai sa vezi un personaj cu parul nespalat. Nici macar o explozie sau o furtuna nu reusesc sa le strice parul. Sunt curios ce sampon folosesc acei actori.

-eroii filmelor de actiune sunt mereu raniti grav, atat de grav incat, in mod normal, ar muri pe loc. Si totusi ei se ridica mereu dupa 5 minute de gemete si eforturi divine si reusesc sa il invinga pe inamicul lor suprem cu o singura lovitura letala.

-cand doua personaje se cearta intr-un serial, de obicei, dureaza in medie 1.7 episoade pana se impaca. Indiferent de motivul pentru care s-au certat, se impaca mereu si intotdeauna, fara nicio exceptie, fiecare se simte mai vinovat decat celalalt.

-intr-un film in care scenariul se desfasoara pe perioada a mai multi ani, personajele au aceeasi freza pe toata durata actiunii. La finalul filmului, personajele au parul exact la fel ca la inceput, chiar daca au trecut, sa spunem, 2 ani. Si bineinteles ca arata perfect.

-daca personajul principal e un tocilar, va fi mereu indragostit de cea mai populara fata din scoala, care nici nu are habar de existenta lui. Insa la final, el o va alege pe cea mai buna prietena a sa, tocilara la fel ca el.

-in filmele americane, razbunarea e motivul principal pentru care eroul incepe sa omoare in stanga si in dreapta. De obicei, un mare mafiot ii ucide toata familia si atunci personajul nostru pleaca in urmarirea lui, eliminand rand pe rand toti supusii dusmanului, ca in final dupa o lupta monumentala sa il ucida si pe acesta cu o lovitura decisiva.

joi, 2 iunie 2011

Things to do in the rain

Eat an ice-cream.
Dance.
Sing a song.
Drink a coffee/tea.
Have a simple walk.
Throw paper plains.
Talk to a flower.
Run.
Persuade a friend to join you.
Tell jokes and laugh.
Chase people.
Cross the street illegaly 5 times in the same place.
Jump into puddles.
Pretend to be a tree.
Lay on the grass with your eyes closed.
Write a letter to one of your friends.
Count your steps to the closest bus station.
Wear sunglasses.
Take pictures of yourself.
Play a romantic scene like in the movies.
Stay still for 5 minutes.
Say 'hello' to 10 unknown people in the streets.
Do as many things as possible from above during one rain.

luni, 9 mai 2011

Iar mi-am pierdut ochelarii

Lumea e roz vazuta prin ochelarii de soare. Lumea e albastra vazuta prin ochelarii de soare. Lumea e gri vazuta prin ochelarii de... Exista momente cand acestia dispar. Ne impiedicam de o bordura si atunci ochelarii ne cad de pe nas, vine un prieten si ii da deoparte, ne lovim de usa sau perete si atunci trebuie sa ii dam jos.

Deschidem ochii si vedem realitatea. E dureroasa, pentru ca nenorocitii de ochelari roz au indulcit-o prea tare si acum ne inteapa. E mai calda, pentru ca amaratii de ochelari gri au sters-o. Ne-au infatisat-o in alb si negru si nimic intre.

Scapam de ochelari si vedem cum e cu adevarat realitatea. Dar, fara sa ne dam seama ei se intorc. Ii punem de buna voie pe nas fara ca macar sa constientizam asta. Si o facem de fiecare data in mod inevitabil. Cateodata ii alegem pe cei gri, altadata pe cei albastri, dar de cele mai multe ori pe cei roz. Cine i-a inventat? De ce nu putem sa traim fara ei?

Vreau sa gasesc acel ceasornicar pe care il gasesti tot timpul cu ochelarii mici, rotunzi pe nas (de vedere, nu de soare) si mesterind la un ceas vechi cu acele aurii. Vreau sa cumpar de la el acel ceas fermecat, vechi si prafuit, uitat pe raftul de sus din debaraua din spate. Il vreau cu orice pret. Stiu ca doar el ma va trezi atunci cand ajung iar cu ochelarii pe nas. Il cunoasteti? Daca da, anuntati-ma si pe mine. Multumesc!

Si totusi, ochelarii vostri ce culoare au?

luni, 2 mai 2011

Romanii vor talent


S-a terminat. In sfarsit! Dupa atata tam-tam si publicitate am scapat. Ce am inteles eu din ideea magnifica a celor de la Pro TV de a-i copia pe britanici e ca:


1. exista romani talentati care raman anonimi pentru ca nu au cum sa se promoveze in Romania; parerea mea e ca exista mult mai multi romani talentati care au ales sa nu fie pionii Pro TV-ului in cresterea audientei si in duelul tampit cu Antena 1.

2. exista si romani anti-talent care doar au impresia ca au ce arata, dar singurul rol pe care il au e sa se faca de ras si sa ajute la cresterea audientei; pacat ca nu ii plateste nimeni pentru asta.

3. Mihai Petre- incearca sa il imite pe Simon Cowell, afisand imaginea omului dur care se lasa greu impresionat
Andra- ei i se face mereu pielea de gaina si a renuntat sa se mai machieze pt ca lacrimile se incapatanau sa apara
Andi Moisescu- de ce are impresia ca aluziile politice pe care le face mai amuza pe cineva?

4. totii copiii sunt talentati, indiferent de ce stiu sa faca; pun pariu ca daca duci un copil de 4 ani in fata lor si il pui sa sparga un balon ei o sa spuna ceva de genul: "Ce talent! Eu spun 'da'! Si nu o fac pentru ca e un copil, ci pentru felul cum a spart balonul. Incredibil!" Asta sa i-o spui vecinei de la doi care are 74 ani, e surda de o ureche si si-a pierdut ochelarii; la ea mai ai o sansa sa te creada.

5. nu mai suport reclamele Cosmote; idiotii s-au gandit ca o campanie agresiva le-ar creste numarul de abonati; ma mir ca nu au pus si pe paine logo-ul Cosmote; mi-e extrem de mila de cei care au pus botul si au trecut pe Cosmote dupa tampeniile alea de reclame.

6. emisiunea a avut un site de 'cacao'; stai 15 minute sa te uiti la un filmulet dupa 'nspe mii de reclame, din care jumatate de la Cosmote bineinteles, si ordinea impreuna cu modul in care sunt faculte filmarile sunt de nivelul unui pusti de 12 ani care joaca Warcraft pe canalul de incepatori.

7. emisiunea propriu-zisa dureaza prea mult si e imbacsita de reclame care se repeta la fiecare pauza; ma intreb cati dintre telespectatori au stat cu ibricul de cafea langa ei toata noaptea ca sa poata sa urmareasca 'talentele' pana la final; probabil destul de multi avand in vedere audienta pe care au avut-o.

8. oamenii s-au lasat inca o data impresionati de povestea lacrimogena a unui pusti ce se crede 'rapper' sau ce vrea el sa fie si l-au votat castigator; si-a pierdut parintii cand era mic si asta i-a inmuiat pe compatriotii sai; sunt mii de cazuri mult mai grave in care copiii isi pierd parintii sau chiar toata familia; eh, hai sa il votam pe el, ca saracul si-a descoperit talentul dupa ce a ascultat eminem si 50 cent si acum vrea sa aiba si el bani, faima si respect (cei trei factori esentiali pentru un rapper adevarat).

vineri, 29 aprilie 2011

Pastele la romani

1. Buna seara, dragi telespectatori...
... si bine ati venit la o noua editie a stirilor KKO TV. Iata care sunt principalele titluri ale editiei: Romanii au luat cu asalt supermarket-urile cu ocazia pregatirilor pentru Paste.
Dam legatura reporterului nostru Gigi Microscula.
'Buna seara, stimati telespectatori! Suntem in direct aici in supermarketul de pe strada Lefterilor. Romanii au atacat brutal rafturile magazinului in care ne aflam, rezultand un haos incredibil. Conducerea supermarketului s-a sesizat si a dispus aprovizionarea de urgenta cu produse. Dar sa intrebam cumparatorii ce parere au. Buna seara!'
'Buna seara!'
'Ce ati cumparat acum de sarbatori?'
'Eh, niste faina, zahar, ulei. Daca tot sunt la oferta. Am mai luat si niste pasta de mici si mustar pentru sotul. Si ce mai trebuie prin casa. S-a cam scumpit toate. Ce sa ii faci?'
'Aveti nevoie de toate acestea?'
'Am luat sa fie acolo.'
'De ce ati ales sa veniti la supermarket tocmai azi in ziua de Paste?'
'Pai acasa ce sa fac? Mai ies si eu sa fac niste cumparaturi.'
'Va multumesc! Aceasta a fost transmisiunea din supermarketul de pe strada Lefterilor. Pentru KKO TV Gigi Microscula.'

2. 'Ba, Viorele, ai luat mustarul?'
In fiecare an, cum vine caldura, romanul nostru obisnuieste sa relationeze cu natura. Astfel, scoate masina din parcare, o umple cu mici, bere, cotlete de porc, minge de fotbal, scaune pliante, umbrele, cd-uri cu manele pentru casetofonul din masina, gratarul, nevasta si mai indeasa si copii undeva intre tavile cu mici si carbunii de gratar.
Si uite asa merge el frumos la 'iarba verde'. Numai verde nu ramane in urma lui. Dupa gratarul imbelsugat, omul nostru simte nevoia sa arate ca a fost pe acolo cu o adunatura de ambalaje, pet-uri, hartii, sticle, resturi. Pai ce? Vreti sa se faca de ras si sa stranga?
Ritualul are loc in fiecare an cand vine caldura, dar mai ales in apropierea Pastelui. Atunci vin rudele din Italia si trebuie sa scoatem gratarul de la naftalina.

3. 'Urmatorul!'
De Craciun si de Paste, romanul nostru si-a facut un obicei din a merge la doctor. Nu pentru ca i-ar fi recunoscator pentru serviciile oferite, ci din cauza ca il indeamna ficatul, obosit de la atata munca.
Astfel, se aseaza frumos la coada cu bonul de ordine in mana si mai geme cateodata ca sa isi aminteasca de ce se afla acolo. Din cand in cand, o asistenta grasa, cu parul cret roscat si cu ochelarii pe nas, deschide usa si striga monoton: 'Urmatorul!' Fericitul al carui rand i-a venit se ridica satisfacut si sub privirile celorlalti napastuiti intra tantos in cabinetul medicului.
Cei care ies deja se indreapta direct spre iesire cu reteta in mana fara sa arunce nicio privire spre nefericitii care nu au intrat inca. Prima farmacie este tinta tuturor, iar dupa 2-3 pastile, se intorc pe terenul de lupta unde friptura si gratarele nu au nicio sansa.
Astfel ei pot continua sa se indoape si doctorii zambesc multumiti. Noroc ca si-au facut halate speciale de sarbatoare cu buzunare cu 50 % mai mari si compartimente bonus. Ar trebui sa se comercializeze si prin magazine astfel de halate. Ar putea fi folosite si de alti muncitori din domeniul serviciilor publice.

vineri, 22 aprilie 2011

Vreau...


Vreau sa ploua. Vreau o ploaie torentiala de vara. Sa porneasca deodata si sa nu ierte nimic. Sa mature toata mizeria de pe strazi si din vietile noastre.

Vreau sa stau lipit de geamul balconului, cu o cana fierbinte de ceai si o patura. Vreau sa privesc agresivitatea ploii in contactul cu strazile, casele, copacii si cainii vagabonzi.

Vreau sa iasa soarele si sa stearga incet- incet urmele ploii. Sa apara un curcubeu mare pe cerul proaspat inseninat. Vreau sa ies afara in razele soarelui si sa scutur crengile verzi ale copacilor. Vreau sa simt aerul de pamant proaspat udat. Vreau sa ma simt din nou copil.

Cer prea mult?
Iar cuvantul magic de astazi este: NU!

miercuri, 13 aprilie 2011

Standarde

E seara. Iesi in oras sa te intalnesti cu prietenii, sa beti o bere si sa cantati. Ajungi la locul stabilit si te opreste un oligofren (a se intelege usier/ portar/ servitor) cu un IQ invers proportional cu diametrul degetului mic. Motivul? Nu esti imbracat adecvat, adica in stilul cocalaresc pe care l-a reperat el la specimenele care se mai perinda pe acolo. Deci, daca nu ai pe tine macar: o pereche de pantaloni stramti de iti ia juma' de ora numai sa ii imbraci, o geaca D&C facuta pe vapor si cumparata de la baieti, un tricou mulat (de preferat cu inscriptia 'De puta madre' sau 'Gigolo latino 800 euro') de iti scoate in evidenta pana si firele de par desenate de pe burta si spate (acolo unde este cazul) inseamna ca nu te incadrezi in 'standardele' lor.

Oricat ai incerca sa ii explici specimenului ca tu ai rezervare si ca te asteapta prietenii inauntru, el tot nu o sa fie de acord cu felul cum te imbraci tu. Pana la urma, vei reusi sa intri, dar efortul de ai explica cretinoidului cum sta treaba te va obosi atat de tare incat vei avea nevoie sa bei ceva cand vei intra in final. O fi si asta o tehnica de a te determina sa le faci consumatie. Oricum dupa ce intri, imbecilul te va urmari sa vada daca nu ai mintit cand ai spus ca ai rezervare ca nu cumva sa fi facut vreo greseala.

Asa ca, data viitoare cand vreti sa iesiti in oras, ganditi-va bine unde va duceti si cat de 'standardizati' sunt indivizii care invata sa citeasca de pe tricourile clientilor. Eventual, daca este neaparata nevoie, invatati o replica din vocabularul faunei cocalarilor si in cele mai extreme cazuri fredonati un house vechi dar cunoscut in lumea lor.

marți, 29 martie 2011

20= 17 in lumea mea

Astazi o sa scriu despre mine. De ce tocmai azi? Pentru ca azi am iar 17 ani. Macar pentru o zi sa mi se spuna: "La multi ani! Cum e la 17 ani?". 20 suna mult, extrem de mult. Suna ca o sentinta data de un judecator unui criminal. 17 parca suna mai bine si mai aproape de ceea ce sunt eu in fiecare zi.

Mi s-a spus in multe feluri si mi se va spune inca in si mai multe. Dar pentru o zi, nu imi doresc nimic de la prietenii mei decat sa se comporte cu mine ca la 17 ani si sa uite sa numere mai sus. Ma bucura sa vad ca inca mi se mai cere buletinul prin baruri. Macar unii inca se mai indoiesc de varsta mea.

Nu ma intrebati cum ma simt la 20 de ani pentru ca nu stiu. Inca nu am ajuns acolo si sper sa nu o fac prea curand. Alerg cat de tare pot inapoi, dar ma lovesc de realitatea care ma opreste. Tind sa mai cred totusi, ca e posibil sa fie o greseala pe undeva si cineva rade de mine pe dupa un colt.

Pentru cei care inca va mai pierdeti vremea pe aici, va spun: Nu ma cadorisiti cu nimic si nu imi urati nici macar papuci curati! Pentru o zi uitati de mine. Bem o bere impreuna si radem ca de obicei, dar fara nicio aluzie sau referire la varsta nimanui. Nu stiu cat de mult o sa luati in seama ce am scris, dar macar v-am spus ce aveam de spus.

In final, ii urez "La mult ani!" Elenei. Soarta a facut ca noi sa ne nastem in aceeasi zi, insa la doi ani diferenta. Va las pe voi sa ghiciti cine e mai mare. Asa poate problema mea nu o sa mai fie atat de mare.

Va salut pe toti si va anunt ca o sa raman la fel de imatur si copilaros ca de obicei, poate mai putin enervant.

marți, 15 martie 2011

Potential

Suntem oameni. Avem, fiecare din noi, propriul sau univers, construit dupa valorile si legile noastre personale. Acest univers se naste, evolueaza si moare odata cu noi. Nimeni nu are acces la el, nimeni fara acordul nostru.

Suntem oameni si tindem spre evolutie. Vrem mereu mai bun, mai bine. Nu ne multumim cu ce avem pentru ca ceva ne spune ca putem mai mult. Uneori putem, alteori nu. Dar cateodata simtim ca exista acel ceva ce ne poate lumina viata si totusi, nu reusim sa il scoatem la suprafata. Suntem in stare dar nu stim cum. Lumea ne spune sa ne multumim cu ce avem. Lumea are dreptate si nu prea. De ce sa exist doar ca un simplu pion cand stiu ca POT?

Timpul nostru se masoara diferit pentru fiecare. Cateodata timpul meu se intersecteaza cu al tau sau cu al lui, al ei, al lor. Pentru o perioada scurta sau mai lunga, cateodata. Numai de noi depinde.
Constientizam ca viata ne poate da mai mult, dar ne e sila sa intindem mana. Avantul ne este ucis in mod brutal de monotonia si non-culoarea unei vieti robotizate. Ramanem numai cu tentativa.

Haideti sa facem o intelegere, sa ne punem de acord toti. Sa oprim, macar pentru o zi daca nu putem mai mult, trecerea fara sens a timpului. Sa il luam de mana pe el, timpul, si sa ii spunem sa faca o pauza. Pentru o zi sa facem numai lucruri care ne plac, lucruri la care ravnim de multa vreme si pe care nu apucam niciodata sa le facem. Haideti sa jucam sotron, sa cantam, sa tipam, sa fugim de/ fugarim cainii vagabonzi, sa mancam visine crude, sa ne ascundem de banal, sa ne intoarcem la desenele animate, sa mancam inghetata fara sa ne pese ca ne murdarim hainele prea curate, sa ne culcam in iarba si sa dam viata norilor, sa cadem iar din copaci precum fructele prea coapte, sa fugim cat putem de tare spre o viata lipsita de griji si reguli.

"People who live on hills sleep so close to the stars they forget those who live too much on earth." (Sandra Cisneros, The House On Mango Street)

marți, 22 februarie 2011

Cititi si cultivati-va!

Oamenii citesc. Oamenii citesc ziare. Romanii citesc Cancan. Majoritatea romanilor citesc Cancan. Si stiti de ce? Din cauza unor titluri ca: Uite ce fund perfect rotund are o benzinăriţă din Spania! Poftim?!?! Asta e articol de ziar?? "Daaa!!" ar raspunde in cor masculii de ocazie cu ochii holbati la pretioasa poza. Articolul are 4 randuri si o poza mai mare decat palatul lui Gigi Becali (alta valoare). Va invit sa cititi tampenia daca inca nu v-ati dat seama ce specimene desavarsite acopera fauna presei romanesti.

Dar Cancan nu se opreste aici in a ne provoca scarba noua si fantezii celor care cumpara ziarele pentru fata de la pagina 3. Langa acel mirobolant articol se afla un altul, care suna cam asa: VIDEO Femeia fără oase! Intră să-ţi imaginezi cam cum se descurcă în pat. Cat de injositor trebuie sa fii ca sa scrii astfel de vomitive? Ti se face rau cand realizezi in cel fel au ajuns sa gandeasca oamenii si cat de cultivati se considera ei cand citesc rahaturile astea.

Sa nu credeti ca citesc de regula asemenea idiotenii sau ca le promovez. Am dat din intamplare peste tampeniile astea. Am vrut doar sa va amintesc inca o data care sunt adevaratele 'valori' romanesti, confirmate de numarul mare de amatori de 'cultura'. Va urez scarba usoara!

vineri, 18 februarie 2011

Move on

Toata lumea vorbeste despre viata ca despre un lucru viu. Viata e doar un concept, dar unul esential pentru oameni. Esti lovit, ranit si apoi vindecat. Te impiedici, singur sau cu ajutorul celorlalti. Uita-te in urma si numara cazaturile si vezi daca mai ai vantai. Nu mai ai pentru ca deja s-au vindecat. Nici cazaturile nu le mai tii minte pentru ca acum nici ele nu mai conteaza. Acum iti dai seama de fapt cat de nesemnificative sunt ele acum. Insa atunci nu erau.

Toti asteapta si cer de la tine perfectiune. Ei bine, asa ceva nu exista. Si atunci unii se resemneaza si te accepta asa cum esti si renunta la imaginea ideala pe care si-au facut-o despre tine.

Avem momente de euforie spontana si nejustificata. Suntem fericiti si nu stim de ce. Dar nu dureaza mult. Ne amintim cat de putin capabili suntem cand vine vorba de a face o schimbare. Nu putem nici macar sa ne schimbam pe noi. Dar nu-i nimic. Cazaturile ne arata unde sunt gropile si care sunt persoanele care ne-au pus piedica. "Evita-le!" iti spune o voce slaba, dar nu e atat de usor, mai ales la persoanele in care ai crezut.

Imi pare rau! Sincer! Nu sunt perfect si nici nu voi fi vreodata. Nici macar nu imi doresc asta. Imi pare rau ca am alergat atat de tare si atat de increzator ca sa ajung sa imi sterg iar hainele de praf si ranile de sange. Imi pare rau ca am inchis ochii si nu m-am uitat pe unde am mers. Dar nu imi pare rau intru totul ca am cazut. Ma voi ridica asa cum am mai facut-o. Merg mai departe cu speranta ca o sa evit mai bine gropile care ma asteapta.

Mai am o singura rugaminte pentru cei care inca mai merg in aceeasi directie cu mine. Asteptati-ma ca vin. Mai am putin si ma intorc langa voi. Va multumesc! Stiu ca pot sa ma bazez pe voi.

Ne vedem mai departe de drum, oricare ar fi el si zambim nervos ca ceilalti sa nu isi dea seama de ceea ce ascundem. Desi am vrea sa le aratam si lor, nu ne lasa demnitatea.

100 de postari si atat.

marți, 1 februarie 2011

Leapsa cu amintiri

Imi pare rau pentru intarziere. Theo mi-a trimis o leapsa in care trebuie sa povestesc 3 amintiri, placute sau neplacute. Aduceti-va servetelele aproape, caci va avertizez. Urmeaza niste momente extrem de emotionante. Bazinga! (cunoscatorii stiu de ce)
Here we go!

Prima amintire: Actiunea are loc intr-o zi calduroasa de august 2009. Dupa ceva timp de umblat pe strazile Clujului si vizitat magazine de instrumente muzicale, impreuna cu Doina (persoana de la care a pornit toata nebunia cu chitara), ajung la Mc Music. Acolo aveam sa fac cunostinta cu prima mea chitara. "Naturala sau neagra?", intreaba vanzatorul. "Neagra", raspund plin de entuziasm. Nu imi venea sa cred. Tineam in mana prima mea chitara si totusi, parca era prea frumos ca sa fie adevarat.

A doua amintire: Iasi, iulie 2010. Ma indrept temator spre casieria universitatii sa achit cei 500 lei pentru locul nenorocit pe care il luasem la taxa. Imi iau chitanta si urc la etajul 3 sa imi confirm inscrierea. Intru in sala, ma duc in fata si intreb daca am nimerit bine. Mi se confirma si apoi ma asez in banca. "La taxa sau la buget?", ma intreaba. "La taxa", raspund. "Ati trecut la buget? Duceti-va jos sa schimbati chitanta cu una de 40 lei". Am iesit fugind din sala si primul lucru pe care l-am facut a fost sa incep sa dau telefoane. Ametit de fericire, am coborat doar doua etaje si am ajuns in sala pasilor pierduti (pe atunci necunoscuta). M-am invartit, am facut dreapta, m-am uitat inapoi, am gasit usa si am iesit afara. A doua oara era sa fac aceeasi greseala. Bine ca era Bianca langa mine sa ma atentioneze.

Amintirea cu nr. 3: De data asta o sa povestesc o amintire foarte neplacuta. Evenimentul are loc in aprilie 2010 pe terenul de sport al liceului, mai exact pe 9 aprilie. E ciudat cum tii minte uneori datele unor intamplari pe care ai vrea sa le uiti. In timp ce jucam baschet, ghiozdanul meu se odihnea pe o banca in partea cealalta de teren. Cineva s-a gandit ca e o povara prea mare pentru mine si mi-a facut o favoare si l-a adoptat. Daca ar fi fost gol, nu era nicio problema. Dar pe langa bluza de trening (not so important) si carnetul de note (the same), mai aveam si telefonul (very important), de care am avut atata grija, toate cheile mele (extremely important) si portofelul cu bani (destul de multi), carduri, buletin, permis la biblioteca si altele. E ciudat cum te simti cand realizezi ca nu mai ai niciun fel de identitate. Mi-a luat ceva timp sa incep sa joc iar baschet pe acelasi teren. Din fericire pentru mine, de data asta nu mai aveau ce sa imi fure. Poate doar anti-talentul meu. Multa vreme am umblat cu buzunarele goale pentru ca nu mai aveam nimic. Cu timpul totul a revenit la normal. Si imi placea atat de mult ghiozdanul ala!

Btw, am uitat sa mentionez. Leapsa merge la cine vrea, dar mai ales la Elena (a.k.a. Nuti), Oana (a.k.a. still not talking to you), simina, andreea (despre oameni si soareci). Atentie! Leapsa este optionala si obligatorie pentru toata lumea! Depinde de voi.

joi, 20 ianuarie 2011

...une (restul de sesiune)


Fie painea cat de rea, tot mai bun e cozonacul. Mult prea adevarata expresie, chiar dureros de adevarata. Zilele cu soare de vara par atat de indepartate acum in plina iarna salbatica fara zapada si chef. Nici macar frigul nu ne mai alearga in drumul pana la magazinul din colt si inapoi pentru ca a plecat in alta parte. Probabil s-a plictisit si el si s-a dus sa isi caute niste victime mai vioaie.

Peste tot e plin de studenti grabiti cu foi calde, proaspat scoase din xerox si cu ale lor cafele fara cofeina si cacafonii. Cei mai vanati sunt “tocilarii” care au lipsit doar la cursurile la care nu a venit proful. Cea mai apreciata calitate a lor e scrisul lizibil, pe langa amabilitatea de a imprumuta cursurile pentru ceilalti 74 de colegi, dintre care 54 nu au aparut la curs de 3 pana la 7 ori, 32 nu s-au trezit la timp niciodata, 26 stiu numele profului si procentul restantierilor pe anii trecuti si 19 stiu cum se numeste cursul la care au facut tot posibilul sa ajunga dar nu au reusit sub nicio forma. Desigur ca aceste estimari se bazeaza pe un studiu facut de un simplu student de la litere, fara cunostinte avansate in domeniul suprem al matematicii.

Inca o saptamana, adica 7 zile, 168 ore, si se termina si razboiul cu eterna sesiune, care lasa in urma restante nenumarate si care se intoarce de fiecare data mai urata si mai nedorita ca ultima oara. Pentru unii e o simpla formalitate, dar pentru cel mai multi reprezinta inca un motiv de a-si testa capacitatea de a numara sticlele goale de bere, vin (9 poloboace, Hangita, Cetera sau de tara), vodka si altele din aceeasi familie. Eu incerc sa fac fata tuturor tentatiilor si ma strecor cum pot printre ele. Ma mai agata cate una de tricou si atunci nu mai am ce face. Si cum lucrurile bune vin de doua ori... In concluzie, viata e interesanta, cel putin.

De saptamana viitoare m-am hotarat sa ma apuc de facut orice. Suna ciudat, nu? Orice= orice lucru placut, util (si placut), frumos, amuzant, benefic, colorat, relaxant, interesant, distractiv... Va las pe voi sa continuati. In concluzie (prea multe concluzii!), vreau sa ma "odihnesc" dupa sesiune. Astept propuneri si sugestii, daca aveti.
Va salut si va doresc ceaiuri si cafele la toata lumea!